One year after Poland 2

Am urcat în trenul care mergea spre Warszawa la ora 2 după amiază.

Când am ajuns în capitală am spus că Polonia este unica ţară din lume în care eu vreau să trăiesc.

Aici cred că o să finisez cu descrierea călătoriei mele.

Mi-e dor de un alt şofer de taxi care a spus că a cunoscut Moldova prin intermediul unei prostituate.

Mi-e dor de drumurile pavate care îmi provocau atâta durere că vroiam să ucid toţi polonezii din cauza lor.

Mi-e dor de kebaburile şi shaormaurile care erau acolo. Le mâncam non-stop. După asta beam Cola.

Mi-e dor de abonamentul meu de călătorie cu toate transporturile publice de-acolo. Probabil cel care mi-a furat portmoneul profită acum de el.

Mi-e dor de parcul în care l-am cunoscut pe Chopin live. Era taman ziua lui Chopin în Polonia şi-am ascultat timp de 15 minute o minunată sonată de-a lui.

Mi-e dor de Lucasz şi Ewa pe care i-am cunoscut atunci şi mi-au devenit un foarte buni prieteni. M-au chemat anul acesta la ei. Păcat c-am fost exmatriculat şi toţi banii se vor duce pe restanţe.

Mi-e dor de clădirile înalte şi frumoase care erau acolo. Majoritatea erau pline de Shrek 4 sau Orange.

Mi-e dor de tramvai. Acolo am mers prima dată cu tramvaiul.

Mi-e dor de Djenkuje Bardzo(mulţumesc mult), mi-e dor de prosze bardzo (poftim frumos).

Mi-e dor de un fel de îngheţată pe care o mâncam cu kg.

Mi-e dor de tipii cei doi dintr-un cafe-bar de lângă universitatea Politehnika. Ei erau din Tunisia.

Mi-e dor de Саша. În workshopul pe care-l frecventam el a făcut o revistă şi pe prima pagină eram eu. Iaca aşa:

Mi-e dor de mallul meu preferat, Zloty Tarasy. Aici am lăsat matincă o avere pe vreo 3 luni a unui moldovean. Atâta Burger King, McDonalds şi multe alte fastfooduri eu n-am văzut/mâncat.

Mi-e dor de expoziţia la care vroiam toată viaţa să ajung: World Press Photo. Aici au fost expuse cele mai bune fotografii documentare din anul 2010. Aici poţi vedea mai multe fotografii de-acolo. Atenţie, unele sunt nu chiar plăcute. Unu. Doi. Trei. Patru. Cinci.Şase. Şapte. Opt. Nouă.

Mi-e dor de plimbări la o bucată de noapte printr-o capitală inteligentă, foarte luminată. Mi-e dor chiar şi de alcoolici.

Mi-e dor de fata care vindea căpşuni peste drum de hotelul meu. Ea nu ştia engleza, rusa nici atât. Eu poloneza o ştiam puţin, dar înţelegeam. Am râs cu ea vreo câteva zile când ne vedeam.

Mi-e dor de Marcus Schulz şi Armin van Buuren pe care-i ascultam atunci. Atunci începusem serios s-ascult muzică trance.

Mi-e dor de ipodul meu. Câte probleme am avut cu el după ce l-am procurat. Dar le-am rezolvat, chiar dacă nu ştiam cum să discut cu ei. Aşa m-am ales cu o pereche de căşti noi.

Mi-e dor de acele două tipe care avea un bar lângă hotelul în care stăteam. Niciodată nu o să uit cum Саша mă suna pe la trei noaptea să mă cheme încolo da’ eu dormeam.

Mi-e dor de fourchete-ul de la hotel. Ţin minte că în ultimele zile nu mai mâncam nimic pentru că mi-era greaţă de atâta alegere.

Mi-e dor de doamna care făcea curat în camera mea şi a lui Саша. Ea era ucraineancă. Noi am aflat în ultima zi, după ce umblat şi vorbeam foarte vulgar prin hotel. Ea mereu ne zâmbea, da’ noi nu înţelegeam de ce.

Mi-e dor de internet cafe-ul în care am petrecut vreo 10 ore din tot timpul meu.

Mi-e dor de metro-ul foarte gălăgios dar frumos.

Mi-e dor de toate redacţiile marilor ziare/tabloide poloneze pe care le-am văzut. Atunci mi-a venit ideea să înfiinţez  o revistă gratuită în .md. Dar 15 minute mi-a luat-o înainte.

Mi-e dor de frigul care a fost într-o zi. Eram îmbrăcat ca iarna şi tot mi-era frig. Afară erau doar 5 grade. Asta în mijlocul verii.

Mi-e dor de luna enormă şi galbenă care strălucea puternic.

Mi-e dor de laptopul nebun la care lucram. Ţin minte c-am stricat unul. Da’ el costa 2500 euro. Atunci trainerul mi-a spus: Don’t worry, we’ll get another.

Când m-a mai apuca încă o dată aşa o melancolie ca azi, voi mai scrie de ce mi-e dor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *